Nenumitele

Plouă trist

Se preling picături

Peste noapte,

Oglinda spălată de frig

Descompune încet mii de şoapte

Loc de final

Cu oboseală

Ochi se-nchid trişti

Un vis stă să moară

Şi cazi mereu

Pe pleoape sparte

Şi ştii prea târziu

Că totul e moarte.

Prea multe lacrimi cad peste tine

Mărind distanţa,

Prin tot trupul doare fiinţa

Şi inerţia îmi spune că nu-i nici asta

Iar gândul că nu eşti

Îmi furnică ţeasta.

Din carnetul de însemnări

Se desprinde o filă:

˝ Azi e ultima zi

Experimentul nu a reuşit

Toţi cobaii Mei

Au eşuat în mod lamentabil

Se pare că impregnarea conştiinţei

Într-un ţinut arid

Atrage inevitabil

Sinuciderea. ˝

Cai muşcă melancolici

Din munţi de droguri.

Prin labirintul halucinaţiei

Timpul se descompune haotic

Şi Dumnezeu rămâne un morman de cocaină

În care oamenii se sufocă de infinit.

Când apa îşi spală tăcerea pe tâmplele uitării

Pietre se dezbracă cerşind iertarea

Prin multă insomnie.

*

În deşerturi calme albul dezamăgit

Aşează liniştea pe genunchii adormiţi

Ai întâmplării.

*

Din palme de nisip

Ascunse pasări agită aripi

Spre gratiile durerii.

*

În noaptea caldă o rugă se descompune încet

Şi pare că peste cerul căscat vor coborî absurd

Speranţe.

Clipe dilatate se scurg

Acelaşi ritm cu acceleraţii diferite pulsează,

Cuve în care se zbate fiinţa

Parcă ar vrea să evadeze

Din evoluţie,

Să-şi ţipe neîmplinirea în altă formă

Mai puţin chinuită

De infinit.

A plouat…

Miroase a pământ descompus de gânduri.

Oraşul visează printre rânduri

Pacea unei lacrimi torenţiale.

Nopţi albe pe trupul despărţit de tine

Ascund neliniştea clipei

Iar morţii cuprinşi de tremurul nebănuitei apropieri

Surâd amar.

Mistuiţi de tristeţea spaţiului

Cădeau încet fulgi de lumină

Pe faţa muribundelor stele.

Aripi transparente le înveleau

În tristeţea îngerilor

Căzuţi pe nedrept şi uitaţi prea devreme

De nemurire.

Bocetul murmurat, durerea nespusă de lacrimi

Plângea pierduta divinitate

A celor plecate pentru totdeauna

În infinit …

Vinul de aseară a fost bun

Dar acum viața e grea

Îmi bate inima în cap,

O grijă în plus:

Unde să îmi pun creierul

Când nu mai am nevoie de el?

E prea uşor

Trec zile în care nu fac nimic

Și nopţi în care aştept….

Dar de ce să te mai plictisesc?

Voi scurta totul de acum

Voi iubi măsurat, voi bea măsurat,

O să măsor timpul cu paşi egali

Iar când voi obosi iţi voi scrie

Câtă nevoie am de tine.